Și tu descoperi că, înainte să răspunzi, ai nevoie să te întrebi pe tine însăți ce se întâmplă?

M-am întâlnit astăzi cu o prietenă care mi-a spus: „Scrie mai des pe blog, că mă mai inspiri și pe mine să mă mai gândesc la una, la alta”. Uite, că vreau să-ți povestesc ceva uimitor. Cel puțin pentru mine. Ceva rar, dar care mi-a amintit că e bine să mă mai și uimesc. Ca să știi, scriu pe acest blog de câțiva ani pentru că am nevoie să văd cum evoluez și ce se întâmplă cu mine în timp.

Așa, astăzi am descoperit o parte din mine pe care nu știam că o am. Știi momentele acelea în care ești obosit, stresat, ai dormit prea puțin și parcă ies la suprafață tot felul de personalități din tine? Ei bine, astăzi am cunoscut-o pe una dintre ele.

Am făcut ceva ce nu credeam că mi se poate întâmpla vreodată, în toată existența mea de 33 de ani: m-am enervat pe cineva care, în mod obiectiv, nu-mi făcuse nimic rău. Dar să o luăm cu începutul. După câteva zile în care am muncit foarte mult, m-am hotărât să merg la sală pentru că nu pot să trăiesc fără sport. Sunt antreprenor și am tot felul de lucruri de făcut și sportul mă relaxează. Numai că, înainte să ajung acolo, trecusem printr-o perioadă din aceea în care se închid proiecte, se pregătesc rapoarte, se fac bilanțuri, iar apoi încep proiecte noi, cu noi echipe, noi briefuri și noi sesiuni de induction. Dacă lucrezi în comunicare și PR, știi despre ce vorbesc. Ești parte din echipe, lucrezi cu alte echipe, cu oameni, păreri, decizii, așteptări și, uneori, haos. Mult haos.

Nu asta este problema. Îmi place să lucrez cu oamenii și să construiesc proiecte. Dar, atunci când ești specialistul din încăpere, există și responsabilitatea expertizei și strategia e esențială ca să ai rezultate. Ești acolo pentru că oamenii au nevoie de ceea ce știi să faci și ce știu colegii tăi să facă. Iar tu vrei să livrezi impecabil, să vii cu idei bune, să anticipezi problemele și să faci lucrurile să funcționeze.

Pentru că, nu-i așa, dacă nu faci o treabă bună, parcă mai bine stai acasă și te uiți la Netflix. Și uite așa se adună. Proiecte, decizii, responsabilități, gânduri pe care le duci cu tine chiar și atunci când ai închis laptopul.

Peste toate, mai adaugă vremea de afară, schimbarea orei și un buget de energie care ajunsese, probabil, pe minus.

Și totuși, m-am dus la sală.

La sala la care merg des există o comunitate foarte faină de doamne, gen 50+. Vorbim despre ce mâncăm, ce echipamente sportive noi ne-am mai cumpărat, ce grupe musculare am lucrat, cum a fost la saună sau ce clase mai încercăm. E genul acela de socializare care face bine. Zece minute înainte să înceapă clasa, în care te mai conectezi cu oamenii, schimbi idei, râzi și mai afli ceva. Îmi plac oamenii de toate felurile.

Numai că astăzi a fost o zi în care nu m-am recunoscut

Am intrat pe ușă cu un brief care rula deja în capul meu. Aveam ceva de livrat a doua zi și, în cele zece minute pe care le aveam la dispoziție, voiam să-mi organizez ideile, să găsesc soluții și să pun cap la cap niște lucruri.

În capul meu era ședință. Una serioasă. Fără pauză de cafea.

Și atunci, o doamnă mă întreabă simplu:

„Ce faci, iubito?”

Atât.

Două cuvinte și o formulă de alint pe care, în altă zi, probabil că aș fi primit-o cu un zâmbet.

Dar astăzi, în mintea mea, s-a declanșat o întreagă ședință de criză.

Ce e cu ea? De ce îmi spune iubito? Nu sunt iubita ei. De ce mă întreabă ce fac tocmai acum? Nu vede că am nevoie de zece minute să-mi pun gândurile în ordine?

Și, în timp ce la exterior probabil că nu se întâmpla mare lucru, în interiorul meu se desfășura un adevărat proces de negociere. O parte din mine voia să-i răspund frumos, să zâmbească și să meargă mai departe. O altă parte voia să-i explice, foarte clar, că nu era momentul potrivit pentru conversații.

Și mai există în mine o latură de profesoară. Știi tu, aceea care, atunci când te pune la punct, te pune la punct. Cu argumente, structură și concluzii. Eventual, și cu bibliografie.

A trebuit să-mi spun de vreo cinci ori:

Mădălina, nu. Nu face asta.

Nu am făcut-o. Dar simplul fapt că a trebuit să mă opresc de atâtea ori m-a făcut să mă întreb: cine era femeia aceea din mine?

Copilul adult care nu avea voie să se certe

M-am gândit apoi la copilăria mea.

La felul în care am crescut, la faptul că am fost copilul adult, responsabil, care știa ce are de făcut. Am învățat să fiu cuminte, să performez, să mă comport impecabil. Să fiu omul pe care te poți baza. Am simțit că iubirea și aprecierea veneau la pachet cu performanța. Cu a face lucrurile bine, cu a nu crea probleme, cu a fi responsabilă.

Eu și fratele meu am fost copiii aceia care au crescut devenind adulți responsabili. Mâncam frumos, cu șervețelul pe genunchi, ne-am construit cariere și am ajuns să avem meserii fantastice. Am învățat să ne comportăm, să ne controlăm și să ne facem treaba. Amândoi știm să lucrăm exemplar în crize și nu numai.

Dar ce se întâmplă cu toate lucrurile pe care nu le-ai exprimat în timp ce încercai să fii copilul bun?

Ce se întâmplă cu furia pe care ai înghițit-o, cu replicile pe care nu le-ai spus, cu limitele pe care nu ai știut să le pui pentru că ai învățat că e mai bine să fii înțelegător, politicos și rezonabil?

Poate că nu dispar.

Poate că învățăm doar să le ținem într-un loc în care nu ne deranjează prea tare.

Iar când suntem obosiți, când nu mai avem resurse să gestionăm fiecare interacțiune cu diplomație și răbdare, câte o parte din ele încearcă să iasă la suprafață. Nu spun că oboseala ne arată neapărat cine suntem cu adevărat. Uneori, ne face doar mai iritabili, mai impulsivi și mai puțin capabili să ne reglăm emoțiile.

Dar cred că ne poate arăta și unde ne sunt limitele. Unde am obosit să fim mereu cei care înțeleg, care se adaptează, care nu deranjează. Ce m-a uimit astăzi nu a fost că m-am enervat. Sunt om, nu proiect de comunicare cu toate riscurile anticipate și toate scenariile aprobate.

M-a uimit intensitatea reacției mele interioare

Eu nu sunt o persoană care se ceartă ușor. Am o anumită conduită conversațională. Încerc să înțeleg, să explic, să găsesc nuanțe, să nu rănesc gratuit. Și, în general, îmi place să cred că mă descurc destul de bine în relația cu oamenii.

Astăzi am simțit însă o forță în mine pe care nu o cunoșteam în forma aceasta.

O femeie care nu voia să fie disponibilă. Care nu avea chef să zâmbească, să converseze și să fie drăguță doar pentru că așa se face. O femeie care voia să-și păstreze cele zece minute de liniște și care, pentru o clipă, nu mai era dispusă să negocieze acest lucru.

Sigur, doamna nu avea nicio vină. Îmi vorbea cu afecțiune, probabil fără să-și imagineze că în fața ei se desfășura o luptă interioară între specialista în comunicare, profesoara exigentă și femeia care nu mai avea chef de nimic. Și nici nu cred că trebuie să transformăm fiecare iritare într-o revelație despre copilărie. Dar experiența asta m-a făcut să mă gândesc la ceva.

Poate că am confundat uneori bunul-simț cu obligația de a fi mereu disponibilă. Poate că am confundat maturitatea cu autocontrolul permanent. Și poate că am învățat atât de bine să fim oamenii responsabili, încât uităm că avem voie să fim și oameni obosiți, iritați, vulnerabili sau pur și simplu indisponibili.

Nu trebuie să rănim pe nimeni ca să ne apărăm limitele. Nu trebuie să devenim agresivi ca să fim fermi. Și nici nu trebuie să avem mereu o explicație impecabilă pentru faptul că, uneori, vrem să fim lăsați în pace.

Putem spune simplu: „Astăzi sunt puțin obosită și am nevoie de câteva minute pentru mine”

Fără vinovăție. Fără discurs

Să nu ne mai mirăm doar de cât de buni putem fi

Mă gândesc că ne petrecem o mare parte din viață încercând să devenim versiuni mai bune ale noastre. Mai disciplinați, mai calmi, mai performanți, mai empatici, mai organizați.

Și e minunat să creștem. Dar oare ne permitem să ne cunoaștem și părțile care nu se potrivesc cu imaginea pe care ne-am construit-o despre noi? Eu, de exemplu, mă cunosc drept omul care muncește mult, își asumă responsabilități, găsește soluții și încearcă să facă lucrurile bine. Astăzi am descoperit și omul care poate fi iritat de un simplu „Ce faci, iubito?” atunci când are capul plin de briefuri.

Nu e neapărat cea mai elegantă descoperire despre mine. Dar este una sinceră.

Și poate că exact aici începe ceva interesant: nu în momentul în care ne judecăm pentru fiecare reacție, ci în momentul în care ne oprim și ne întrebăm de unde vine ea. Ce nevoie nu ne-am ascultat? Ce limită am ignorat? Ce parte din noi a rămas atât de mult timp în umbră, încât nici nu mai știm cum să o recunoaștem atunci când apare?

Poate că în mine există și o femeie care vrea să-și ceară dreptatea. Nu neapărat dreptatea într-o dispută cu cineva, ci dreptul de a avea spațiu, de a spune nu, de a nu fi mereu disponibilă și de a nu performa în fiecare secundă a existenței sale pentru că uneori mă ia valul.

Iar dacă astăzi am reușit să mă opresc înainte să rănesc pe cineva, poate că și asta e o formă de maturitate. Să simți ce simți fără să transformi fiecare emoție într-o acțiune. Așa că da, m-am dus la sală cu un brief în cap și am ajuns să fac o descoperire despre mine.

Astăzi mi-am amintit că, uneori, cele mai interesante lucruri pe care le descoperim despre noi nu apar în vacanțe, la retreaturi sau în momentele în care ne propunem să ne cunoaștem mai bine. Apar într-o sală de sport, cu zece minute înainte de începerea clasei, când cineva te întreabă ce faci. Și tu descoperi că, înainte să răspunzi, ai nevoie să te întrebi pe tine însăți ce se întâmplă.

Tu ce parte din tine ai descoperit abia când ai obosit să fii mereu omul care trebuie să se descurce?

M.