Sensul este să intri în posesia realității propriei vieți

Am o speranță în oameni: că fiecare om este, la un moment dat, confruntat cu exigența propriei vieți. Și tu la fel, nu?

Există în fiecare dintre noi ceva mai înalt pe care îl putem atinge. Uneori ajungem acolo prin eșec, alteori prin mediocritatea care începe să ne nemulțumească sau prin sentimentul că viața pe care o trăim nu mai este suficientă. Ceea ce ești te așteaptă, într-un fel, la fiecare capăt de drum. Acolo te descoperi și afli că poți mai mult, că ești mai mult, că nu ești suma eșecurilor tale. Poate că aceasta este una dintre formele cele mai profunde ale fericirii: bucuria de a fi viu, de a fi prezent și de a înțelege că existența însăși este un dar.

Fericirea nu stă în intensitate

Fericirea parcă nu vine neapărat din lux, excitație sau intensitate. Nu vine obligatoriu din profesie, genialitate sau talent. Poate veni din lucruri simple: să tai pâine, să vezi perfecțiunea unui pahar, să mulțumești pentru ceva aparent neînsemnat. Fericirea poate exista cu zece lei în buzunar și poate exista și cu un milion de lei. Pentru că sursa ei nu este cantitatea, ci felul în care locuiești în propria viață. Poate că sensul este să intri în posesia realității propriei vieți și să te instalezi în formula propriei fericiri.

Una dintre cele mai complicate probleme ale omului este celălalt. Suntem diferiți, dar suntem și vulnerabili în aceleași feluri. Putem fi generoși și egoiști, curajoși și fricoși, puternici și nesiguri. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” poate însemna și să vezi în celălalt ceea ce recunoști în tine: frica, vulnerabilitatea, nevoia de a fi văzut și înțeles.

Poate că omul care reușește să vadă în aproapele său propria vulnerabilitate construiește și o altă relație cu lumea. Omul nu este doar profesia lui, succesul lui sau eșecurile lui. Este și felul în care se raportează la propria existență. Dacă viața pe care o trăiesc mă nemulțumește, poate că întrebarea este simplă: la ce sunt bun și ce pot face cu ceea ce sunt? Să încep să fac ceva din mine. Nu pentru a deveni altcineva, ci pentru a deveni ceea ce pot fi.

Poate că aceasta este mișcarea fundamentală a omului: să piardă și să primească, să cadă și să se ridice, să fie limitat și totuși să tindă către ceea ce îl depășește.

Poate că fericirea nu este absența pierderii, ci capacitatea de a rămâne prezent și recunoscător în această mișcare.

De a munci pentru ceea ce încă nu există.

De a crede înainte de a avea dovada.

De a face lucrurile bine.

Și de a nu uita că faptul că suntem vii este deja un eveniment extraordinar.

O duminică liniștită,

M.