Credința este împlinirea lucrului în care ai încredere
Urmează un articol mai lung, poți pune piesa pe fundal, ca să te acompanieze: https://www.youtube.com/watch?v=7CbYxBzY4wU&list=RD7CbYxBzY4wU&start_radio=1
Așa, uite, credința poate că nu este certitudinea că vei reuși, ci puterea de a începe înainte să știi dacă vei reuși. Ea este acel act interior prin care ne asumăm posibilitatea unui adevăr pe care încă nu îl putem demonstra, dar pe care suntem dispuși să îl căutăm, să îl construim și să îl aducem în lume. Există o diferență esențială între credință și siguranță. Siguranța presupune că ai deja suficiente dovezi pentru a ști ce urmează să se întâmple. Credința apare tocmai acolo unde dovezile nu sunt încă suficiente, unde rezultatul nu este garantat și unde drumul trebuie parcurs fără să cunoști toate răspunsurile. Nu știi dacă poți până când nu încerci. Nu știi dacă ai toate mijloacele necesare pentru a duce la capăt o ambiție până când nu te angajezi în realizarea ei. Și totuși, începi. Începi pentru că ai credința că poți 🙂
Credința are nevoie de adevăr
Credința nu poate fi despărțită de adevăr fără să își piardă sensul. A crede nu înseamnă doar a-ți dori ceva, nici a te agăța de o iluzie care te face să te simți mai bine. Credința autentică presupune că există un adevăr spre care te îndrepți, chiar dacă încă nu îl cunoști în întregime. Să luăm exemplul unei cărți complicate, la care lucrezi de ani de zile. O carte care presupune documentare, lectură, cercetare, întrebări, reveniri și efort. Nu ai de la început certitudinea că vei reuși să exprimi tot ceea ce ți-ai propus. Nu știi dacă vei găsi toate răspunsurile sau dacă vei putea duce ideile până la capăt.
Ai însă credința că merită să încerci
Această credință nu înlocuiește munca. Dimpotrivă, o face posibilă. Pentru că ai încredere în posibilitatea rezultatului, începi să citești, să cercetezi, să scrii, să corectezi și să continui chiar și atunci când lucrurile devin dificile.
Credința nu îți oferă garanția reușitei. Îți oferă motivul pentru care să te angajezi în realizarea ei.
Credința adeverește speranța
Speranța este orientată către ceva care nu există încă în forma în care ni-l dorim. Credința este ceea ce ne permite să ne raportăm la acel posibil rezultat ca la ceva pentru care merită să acționăm. Începem prin a spera, continuăm prin a acționa și, uneori, ajungem să vedem ceea ce la început nu puteam decât să intuim. După ani de muncă, de încercări și de căutări, apare ceva. Un text, o carte, o idee dusă la capăt, o formă de înțelegere care înainte nu exista. Acel rezultat este, într-un sens profund, împlinirea credinței care a susținut întregul proces. Nu pentru că lucrurile s-ar fi realizat în mod miraculos, fără efort, ci pentru că ele nu ar fi existat dacă nu am fi început.
Credința adeverește speranța prin acțiune
Există rezultate care nu pot fi obținute decât după ce ai avut curajul să te îndrepți către ele fără să știi sigur dacă vei ajunge. Uneori, trebuie să lucrezi mult timp înainte să primești confirmarea că efortul tău avea un temei. Acesta este unul dintre paradoxurile condiției umane: pornim fără să avem toate garanțiile, iar fundamentul care ne susține se consolidează pe măsură ce înaintăm.
Ar fi bine să începi înainte să ai toate certitudinile
Există momente în care te simți ca într-o mlaștină. Te afunzi, cauți un punct de sprijin și tragi de ceva ca să te ridici. Nu ai certitudinea că ceea ce faci va funcționa. Ai doar speranța că acel gest te poate scoate din locul în care te afli. Dar dacă nu încerci, rămâi acolo. În multe situații, nu putem aștepta să avem mai întâi toate argumentele, toate resursele și toată siguranța de care credem că avem nevoie. Acestea se formează, uneori, chiar în timpul acțiunii. Înainte de a începe un proiect, credința poate fi fragilă. Pe măsură ce lucrezi, descoperi lucruri pe care nu le știai, înveți ceea ce îți lipsea și îți dezvolți capacitățile de care ai nevoie. Acțiunea te schimbă, iar această schimbare face posibil ceea ce înainte părea improbabil.
Omul este o ființă paradoxală. Are nevoie de un fundament pentru a acționa, dar își construiește o parte din fundament tocmai prin acțiune. De multe ori, înțelegerea vine după experiență, iar încrederea se consolidează după ce ai avut curajul să faci primul pas. Nu întotdeauna trebuie să fii sigur ca să începi. Uneori, trebuie să începi pentru a descoperi ce poți deveni.
Credința înseamnă să nu te confunzi cu eșecul tău
Fiecare om este confruntat, la un moment dat, cu exigenta propriei vieți. Există în noi o măsură a ceea ce am putea fi, o nemulțumire care apare atunci când viața pe care o trăim nu mai corespunde cu ceea ce simțim că este posibil. Uneori, această confruntare apare prin eșec. Alteori, prin mediocritate, prin dezamăgire sau prin sentimentul că ne-am îndepărtat de lucrurile care contează cu adevărat. Ne uităm la ceea ce am făcut și simțim că nu este suficient. Ne uităm la ceea ce am devenit și înțelegem că mai avem de lucru. Acest moment poate deveni începutul unei transformări. Nemulțumirea profundă nu este întotdeauna un semn că viața noastră a eșuat. Poate fi semnul că nu ne mai putem mulțumi cu felul în care trăim și că trebuie să ne asumăm o altă direcție.
Ceea ce ești te așteaptă, într-un fel, la fiecare capăt de drum. Ajungi într-un loc, descoperi limitele lui, înțelegi ce îți lipsește și pornești mai departe. Iar pe parcurs afli că poți mai mult decât credeai. Nu ești suma eșecurilor tale. Nu ești nici suma reușitelor de până acum. Ești și posibilitatea de a deveni altceva. Credința înseamnă să păstrezi deschisă această posibilitate.
Exigența propriei ființe
Fiecare om are în sine ceva care îl cheamă să se ridice deasupra lucrurilor de care este nemulțumit. Nu întotdeauna știm să numim acel ceva. Nu întotdeauna îi înțelegem originea. Dar îl recunoaștem în momentele în care simțim că nu putem continua la nesfârșit în același fel. Această exigență este fundamentală. Ea ne împiedică să ne identificăm definitiv cu o versiune limitată a noastră și ne obligă să ne întrebăm ce avem de făcut pentru a trăi mai aproape de ceea ce considerăm adevărat și valoros. Dacă nu ne distragem permanent de la această exigență, putem descoperi o formă de bucurie care nu depinde exclusiv de rezultate, de recunoașterea celorlalți sau de circumstanțele exterioare. Este bucuria de a fi viu și de a participa la propria devenire. În această perspectivă, credința nu este numai încrederea că un proiect va reuși. Este și încrederea că viața merită trăită, că omul are posibilitatea de a se transforma și că în interiorul existenței sale se află o dimensiune care îl depășește.
Omul, între material și divin
Pentru a înțelege această încredere, trebuie să privim omul în complexitatea lui. Suntem ființe materiale, supuse limitelor corpului, timpului, suferinței și întâmplării. În același timp, suntem capabili să căutăm adevărul, să iubim, să construim sensuri și să ne raportăm la idealuri care depășesc interesul imediat. În perspectiva mea, omul este deopotrivă material și divin. Divinul nu trebuie căutat neapărat în afara existenței concrete, ci poate fi înțeles ca acea dimensiune a omului care îi permite să caute sens, să se depășească și să recunoască valoarea vieții.
Nu suntem doar ceea ce ni se întâmplă. Suntem și felul în care răspundem la ceea ce ni se întâmplă. Credința susține această posibilitate a devenirii. Ea ne ajută să privim omul nu numai prin ceea ce este în prezent, ci și prin ceea ce poate deveni.
A crede în om înseamnă a crede că el nu este epuizat de limitele sale actuale.
Credința ca mod de a trăi
Credința nu este utilă doar în proiectele importante sau în momentele excepționale. Ea poate deveni o atitudine fundamentală față de viață. Să începi o muncă bine făcută. Să continui atunci când rezultatul întârzie. Să cauți adevărul chiar dacă răspunsurile îți complică perspectiva. Să nu renunți la posibilitatea de a deveni mai bun doar pentru că ai descoperit că nu ești încă acolo unde ți-ai dori.
Toate acestea sunt forme concrete ale credinței
Nu trebuie să avem certitudinea că vom reuși în tot ceea ce ne propunem. Trebuie să putem recunoaște că unele lucruri merită încercate chiar și în absența certitudinii. Credința nu ne scutește de efort, de îndoială sau de eșec. Ne permite să le traversăm fără să abandonăm dinainte posibilitatea rezultatului. Poate că tocmai aici se află adevărata ei forță: în capacitatea de a ne pune în mișcare înainte ca lumea să ne ofere confirmarea pe care o așteptăm. Credința este împlinirea lucrului în care ai încredere nu pentru că simpla dorință ar transforma realitatea, ci pentru că, atunci când crezi cu adevărat în valoarea unui lucru, începi să faci ceea ce este necesar pentru ca el să existe. Uneori, nu credința vine după ce ai reușit. Uneori, reușita începe cu credința pe care ai avut-o înainte să știi dacă vei putea.
Un articol cam lung, nu?
M.

Screenshot