Joaca nu e frivolă. E sacră

Se întâmplă ca lumea de astăzi să fie formată din mulți adulți care sunt copii interiori. Maturizarea populației mai are de așteptat câteva clipe, poate multe sau nu așa multe. Dacă abia ai venit aici, pe blog, să știi că sunt un om optimist, adesea corect și realist. Vezi tu, maturizarea se întâmplă greu, e cumva 1 iunie în fiecare zi printre noi. Partea copilăroasă ne lasă poate să plutim, doar că e nevoie și de adulți. Uite, câteva lucruri care au legătură cu adultul responsabil și cu fetița jucăușă care trăiesc în mine cu echilibru:

Am învățat să-mi dau voie să trăiesc fără explicații

Uneori mănânc înghețată în timpul unei întâlniri online (cu camera oprită, bineînțeles). Alteori mă opresc în mijlocul unei zile aglomerate și desenez fluturi pe marginea agendei. Nu din neglijență. Din prezență. Pentru că fetița din mine vrea să trăiască, nu doar să planifice.

Îmi permit haosul ca formă de creativitate

Copilul interior nu respectă întotdeauna programul. Poate are nevoie de dans și nu oriunde, în bucătărie. Vrea să-și schimbe agenda în funcție de soare. Adultul din mine ridică din sprânceană și cedează, pentru că a învățat că uneori cele mai bune idei vin din momentele fără logică aparentă. Doar că am câteva obiective mărețe la care activez adultul care mă ține ancorată.

Mă cert mai blând și mă iert mai repede

Copiii nu poartă resentimente. Adulții da. Eu fac pace cu amândoi, de câte ori simt că am exagerat, că am uitat să mă opresc, că am fost prea aspră. Fetița jucăușă îmi amintește că nu totul e despre disciplina, disciplină, disciplină. Uneori e despre culoare, despre iertare și despre reîncepere.

Mi-am dat seama că adultul se poate îndrăgosti de viață doar atunci când copilul interior e liber. Nu vorbesc aici despre superficialitate, ci despre capacitatea de a te bucura de lucruri mici, de a râde până la lacrimi și de a privi lumea cu ochi mari, nu doar cu griji mari. Și poate că, în loc să rămânem doar copii, putem exersa echilibrul: să fim adulți cu responsabilități reale și copii cu emoții sincere.

Până la urmă, nu e o evadare. E o întâlnire.
Între cine am fost, cine suntem și cine vrem să devenim.

Cu prețuire,

M.