Până una alta, mai există iubire în lume

Astăzi m-am oprit să mă uit la niște copaci. Nu aveam niciun motiv anume, nu mă grăbeam nicăieri și nici nu căutam ceva. Pur și simplu am ridicat ochii și i-am văzut. Erau absolut superbi. Verde, galben, început de maro, frunze care încă se țineau de crengi și altele care deja acceptaseră că e timpul să plece. Era frigul acela de toamnă care îți intră puțin pe sub haine și te face să simți că anotimpul s-a schimbat cu adevărat. Și, nu știu de ce, privind copacii, mi-am amintit de un tren, probabil că în spatele crengilor erau niște nori care semănau cu un tren.

Ei bine, acum aproape 14 ani, era vară și eram într-un tren care se întorcea de la București la Focșani. Tocmai mă înscrisesem la facultate și aveam în mine amestecul acela de emoție, frică și libertate pe care îl ai atunci când simți că viața ta se desprinde, încet, de ceea ce a fost și începe să devină altceva. Nu știam nimic despre viață. Nu știam câți oameni vor veni, câți vor pleca, câte lucruri voi construi și câte voi învăța și tot nu știu suficiente. Nu știam încă ce înseamnă să iubești cu adevărat, dar simțeam că se va întâmpla.

În tot timpul de 3 ore, de la București la Focșani,  mă uitam la un film, iar pe fundal a început o piesă – Meat Loaf – I’d Do Anything For Love (But I Won’t Do That)

https://www.youtube.com/watch?v=9X_ViIPA-Gc&list=RD9X_ViIPA-Gc&start_radio=1

Nu-mi mai amintesc foarte multe din film. De fapt, aproape nimic. Dar îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat în mine în momentul acela. M-am uitat pe geamul trenului și am avut senzația că lumea este imensă și că, într-un fel inexplicabil, îmi aparține. Era primul meu moment de libertate supremă. Nu aveam certitudini, nu aveam nicio garanție că lucrurile vor ieși așa cum îmi doream. Aveam doar sentimentul că pot. Că pot să plec, să aleg, să greșesc, să o iau de la capăt. Și, mai ales, că vreau să iubesc. Am știut atunci, fără să-mi explice nimeni, că voi face orice pentru iubire.

Au trecut aproape 14 ani și am învățat între timp că iubirea are tot felul de forme. Doar că acum două zile am avut o conversație care mi-a amintit de fata aceea din tren. Cred că era 7:47. Țin minte ora, deși probabil nu are nicio importanță pentru nimeni altcineva. Stăteam de vorbă cu cineva și, la un moment dat, m-am uitat în ochii persoanei din fața mea. Și am văzut ceva ce nu prea mai vedem atât de des. Am văzut iubire. Pur și simplu iubire. Se vedea în ochi, în voce, în felul în care vorbea. Aproape că avea lacrimi în ochi de cât de mult putea iubi. Și am rămas puțin acolo, privind, pentru că mi-am dat seama că există oameni care încă simt atât de mult. Oameni care nu s-au închis complet, care nu au lăsat toate dezamăgirile vieții să le transforme inima într-un loc rece.

Și m-am gândit atunci că poate aici este speranța noastră. În oameni. În faptul că, indiferent cât de mult ne rănim unii pe alții în toată fragilitatea noastră, încă există oameni capabili să iubească în felul acesta. Poate că nu suntem atât de pierduți pe cât credem. Poate că lumea nu este numai despre cinism, competiție și frică. Poate că, dincolo de toate acestea, există încă ceva foarte simplu și foarte puternic: dorința noastră de a iubi și de a fi iubiți. Și poate că asta ne ține, de fapt, în viață mult mai mult decât recunoaștem.

Pentru că iubirea nu trebuie să fie neapărat despre un bărbat sau despre o femeie. Poți să iubești o meserie, o pisică, un copil, un oraș, un prieten, o carte, o dimineață, o casă, un copac. Poți să iubești ceva atât de simplu încât nici măcar să nu poți explica de ce. Important este să existe ceva care să te facă să simți că merită. Ceva pentru care să te ridici atunci când ai căzut. Ceva pentru care să mai încerci o dată. Ceva care să-ți dea bucurie și speranță.

Poate că sensul vieții nu este atât de complicat pe cât încercăm noi să-l facem. Poate avem nevoie de ceva ce iubim, ceva la care sperăm și ceva care ne aduce bucurie. Și poate că, atunci când le avem, chiar și pentru o vreme, viața își găsește singură sensul.

Cred că suntem o combinație ciudată de material și divin. Avem nevoie de lucruri concrete, de bani, de case, de siguranță, de lucruri pe care să le putem atinge și măsura. Dar, în același timp, avem nevoie să credem în ceva ce nu putem ține în mâini. Într-un om. Într-un vis. Într-un viitor. Într-o promisiune. În iubire. Pentru că fără partea aceea nevăzută din noi, toate lucrurile materiale ajung, la un moment dat, să fie foarte puțin. Poți avea multe și să nu simți nimic. Și poți avea foarte puțin, dar să fii atât de plin de iubire încât să simți că ai primit tot.

Astăzi, când m-am uitat la copacii aceia, m-am gândit din nou la tren. La fata de atunci care se uita pe geam și nu știa ce avea să urmeze, dar știa că vrea să iubească. M-am gândit la melodia aceea, la frigul de acum și la conversația de acum două zile. La ora 7:47 și la ochii acelui om care aproape plângeau de câtă iubire puteau să ducă.

Poate că asta înseamnă, până la urmă, să fii viu: să nu te protejezi atât de mult încât să nu mai simți nimic. Să ai curajul să iubești, chiar dacă știi cât de tare poate să doară. Pentru că iubirea ne face mai frumoși nu pentru că ne face perfecți, ci pentru că ne face vii. Ne face vulnerabili și, în același timp, ne dă o forță pe care nu o găsești nicăieri altundeva.

Până una alta, mai există iubire în lume,

M.