Este un neajuns al evoluției să nu ne putem vedea creierul, nu? 

Dacă am merge pe stradă și ne-am vedea unii altora creierul, ne-ar fi mai ușor să ne comunicăm. Am putea spune simplu că avem sentimente de tristețe, fericire, furie etc. Nu ne-am mai ascunde atât de simplu. Doar trebuie să fii antrenat să vezi oamenii și să îi observi prin intermediul corpului, el exprimă foarte bine totul, mai ales ochii, exprimă foarte clar.

Dacă nu ne vedem creierul, nu avem cum să știm dacă centrul de comandă e autosabotat sau nu. Problema este că vedem rezultatele neajunsurilor și mintea umană are mereu capacitatea de a găsi justificări sau scuze pentru că ne doare atât de tare să putem să forăm în această „mizerie” existențială în care trăim. 

Nu avem această educație a împărtășirii suferinței pentru că nu se vede cu ochiul liber. Să zicem, ce zi minunată să fiu tristă și să împărtășesc lucruri. Să spună cineva mă simt rău, doar ascultă-mă sau ia-mă de mână sau îmbrățișează-mă și atât. 

Știți pe cineva care spune asta? În dimineața de 23 august 2023 vreau să fiu tristă, hai să vedem cum fac să împărtășesc aceste sentimente. Sharing is caring…

Totuși, împărțim lucruri fizic, dar nu și pe cele care ne apasă. Iată, nu împărtășim sentimente pentru că nu ne vedem creierul, doar corpul și hainele. Nu sunt vreo mare pricepută, dar am un simț al observației, profunzimii prea dezvoltat, mă obosește uneori, și îmi dau seama că într-un spațiu relațional fiecare vine cu o poveste, curiozități, deschidere, așteptări, nevoi și în acest spațiu se construiește o emoție. Toate aceste lucruri creează experiențe, în acel spațiu relațional. 

Spațiul este mereu încărcat. E o continuă mișcare, nu vreau să vorbim în termeni de energii și acțiuni mistice, dar cum ar fi să avem un exercițiu? Să vedem ce punem în spațiul relațional, să învățăm să numim ce emoție avem. Să avem voie să ne spunem fix ce simțim, chiar dacă nu ni se vede creierul. 

Pentru a putea să vindecăm ceva, e nevoie să experimentăm și să ne punem în contexte. Una este opțiunea și alta este oportunitatea. Vârsta adultă ne arată că tristețile din trecut, nu se mai potrivesc cu tristețile de astăzi. Pe măsură ce creștem, trecem prin diverse și rămânem cu adaptabilitatea sistemului nervos la situații, poate să treacă mai ușor peste tristețile de la 16 ani, față de tristețile de la 30 de ani, care nu mai sunt aceleași. 

E bine să luați informațiile de mai sus cu prudență, uneori nu au un fundament în spate, alteori da…

Tot eu,

M.