De ce uneori e bine să fim puțin visători?
Ni se cere, mereu, să fim lucizi.
Să alegem cu mintea limpede. Să gândim calculat. Să nu ne aruncăm cu capul înainte.
Ni se spune că lumea aparține celor care analizează, care joacă în siguranță, care iau decizii cu capul, nu cu inima.
Și totuși
Oamenii iubesc.
Oamenii se căsătoresc, deși cifrele vorbesc despre despărțiri.
Oamenii renunță la un salariu stabil pentru un vis nesigur.
Oamenii încep afaceri într-o piață imprevizibilă, cu mai multă speranță decât garanții.
Nu pentru că nu știu la ce se expun. Ci pentru că aleg să creadă.
Șansa ca un cuplu să se despartă este între 30% și 50%.
Probabilitatea ca un startup să supraviețuiască în primii ani e sub 35%.
Și, totuși, majoritatea celor care pornesc la drum sunt convinși că lor le va merge bine.
Pare ilogic. Poate chiar naiv.
Doar cred că e profund uman.
Acea încredere, instinctivă, dar puternică, e ceea ce duce lumea mai departe.
Curajul de a începe, chiar și fără certitudini.
Credința că iubirea ta va fi altfel.
Convingerea că ideea ta merită, chiar dacă nu e „momentul perfect”.
Viitorul nu se clădește doar cu prudență și calcule.
Ci și cu suflet. Cu pasiune. Cu acea doză de nebunie care șoptește: „merită să încerc.”
Uneori, e sănătos să fim mai intuitivi.
Să nu gândim totul pe hârtie. Să simțim. Să ne urmăm impulsul.
Pentru că din acel „și dacă?” se nasc cele mai frumoase povești.
Se numește speranță.
Zilele trecute am fost la un eveniment unde am primit o carte scrisă de domnul profesor Dumitru Borțun, un om extraordinar, un profesor de la care înveți despre viață. Iar prin interacțiunea caldă cu acest domn minunat, am primit un dar: câteva cuvinte despre speranță pe prima pagină galbenă a cărții.
Despre acest cuvânt aflat la granița dintre visare și realitate.
Și cred că acolo, la graniță, începe tot ce e cu adevărat viu.
M.
