Să construiești și să întreții ce ai deja, să păstrezi focul viu

Zilele trecute am urcat cu familia pe munte. Până la Focul Viu, o minune a naturii aflată aproape de locul în care m-am născut. Îmi place teribil de mult muntele, dar cred că îmi place și mai mult felul în care ne aduce împreună. Îmi place și marea mult și îmi place tot. Îmi plac toate mult. Ca să nu mai lungesc, Focul Viu are un nume extraordinar. Gazele naturale ies din pământ și se aprind la suprafață, iar flacăra pare că vine dintr-un loc pe care nu-l putem vedea. Vrancea este și una dintre cele mai cunoscute zone seismice ale României, deși Focul Viu nu provoacă și nu prezice cutremurele. E doar una dintre acele manifestări care ne amintesc cât de viu este, de fapt, pământul de sub noi.

Am fost și cu părinții într-o drumeție deloc întâmplătoare până la Focul Viu. Părinții noștri — ai lui Vlad, ai fratelui meu și ai mei — sunt împreună de aproximativ 35 de ani. Și mi se pare frumos că, după atâta timp, încă aleg să se bucure de aceleași lucruri simple: natură, muzică, drumuri și călătorii. Avem chiar un fel de ritual. Din când în când, ne urcăm în mașină, punem un playlist cool și plecăm spre munte. Facem ceva foarte simplu de care e nevoie. Mergem. Vorbim. Râdem. Urcăm. Ne oprim. Și, fără să ne dăm seama, mai adăugăm o amintire la celelalte.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să construiești ceva împreună. Nu doar să începi, ci să alegi, după 35 de ani, să continui. Să întreții ceea ce ai construit, să te întorci la lucrurile care v-au făcut bine și să găsești mereu motive pentru încă un drum, încă o melodie, încă o zi petrecută împreună. Pentru că unele lucruri nu devin valoroase pentru că sunt extraordinare, ci pentru că se repetă suficient de mult încât ajung să însemne „acasă”. Iar unele amintiri devin cu adevărat prețioase tocmai pentru că știm că, într-o zi, vom da orice să mai trăim încă o dată momentul.

Să menținem Focul Viu,

M.