Un film care face ecou în tine: „Cronologia apei”

Am fost acum câteva zile, de ziua fratelui meu, la un film pe care voiam să îl văd de ceva vreme. „Cronologia apei” este un film despre corp, traumă și supraviețuire. Un film care nu se uită, ci se simte. De șapte zile mă tot gândesc la el și simt că e nevoie să-l mai văd încă o dată. „Cronologia apei” (The Chronology of Water) este un film atât de brutal emoțional, cu o intensitate constantă, încât nu ai timp să respiri, mereu se întâmplă ceva. În sală, la Elvire Popesco, oamenii aveau respirații greoaie, mulți dintre ei erau vizibil agitați emoțional. Se simțea că filmul are ecou în ei. Firește, și în mine.

„Cronologia apei” nu este un film ușor. Adaptat după memoriile scriitoarei Lidia Yuknavitch, filmul marchează debutul regizoral al lui Kristen Stewart și se poziționează în zona cinema-ului de autor: fragmentat, visceral, poetic și radical sincer. Povestea urmărește parcursul Lidiei Yuknavitch, interpretată de Imogen Poots, o tânără prinsă într-un carusel de abuzuri, dependențe și autodistrugere, care încearcă să își găsească vocea, literar și existențial. Apa, înotul și corpul devin metafore recurente pentru memorie, durere și renaștere. Filmul funcționează ca un flux de conștiință, în care trecutul și prezentul se suprapun, iar trauma este trăită.

Este un film al senzației. Nu știu cât de mult este un film al explicației; știu doar că simți totul, prin gesturi mici, prin respirație, prin tăceri și izbucniri neașteptate.

Filmul în regia lui Kristen Stewart este remarcabil de coerent stilistic. Montajul fragmentat, designul sonor agresiv și imaginea adesea brută construiesc o experiență senzorială intensă. Filmul prezintă adevărul emoțional, chiar și atunci când acesta devine greu de suportat și nu pare să caute frumusețea convențională.

„Cronologia apei” este un film curajos, personal și incomod, exact tipul de cinema care divide publicul și rămâne în memorie. Poate că nu e un film de consum rapid, ci o experiență care cere implicare emoțională. Pentru spectatorii deschiși către cinema-ul de autor, „Cronologia apei” merită cu siguranță atenția și sufletul.

„Cronologia apei” nu pare să ceară să fie înțeles. Cere să fie simțit. Și, odată simțit, nu mai pleacă. Când am ieșit de la film aveam sufletul înghețat, iar corpul meu era și el supus la –15 grade.

Oare câte grade Celsius cu minus e necesar să simți până ajungi la tine?

Pe curând,

M.