Perfecționismul, o „boală” fără „medicamente” încă
Mă tot gândesc de câteva zile cum să definesc perfecționismul care în ultimele luni văd că se relaxează în ceea ce mă privește. O fi de la vreme, hai că glumeeesc :))
Nu știu cum e la alții, vorbesc doar în numele meu. Dorința de a face totul bine, frumos și la timp îmi bloca complet unele idei și nu mai puteam să fac chiar primii pași către a implementa ceva. Mă tot chinui să definesc perfecționismul și cred că e ca o „boală” nediagnosticată de medici, pentru care nu există rețetă, încă.
Perfecționismul pleacă de la educație. Te educi bolnav, rămâi bolnav, până te repari. Părinții ne cresc oarecum cu anumite issues, tot ei ar trebuie să facă ceva să le îndrepte când nu e bine. Dacă nu fac ei asta, tu îți ești dator să rezolvi asta.
Cum scapi de perfecționism încât să nu te duci în extrema nepăsării?
Pare greu, dar nu e. Îți echilibrezi nevoile interioare și îți pui problema diverselor gânduri pe care le ai. Îmi amintesc că eram prin clasa a 4-a și mama cred că mi-a rupt foaia de vreo 3 su 4 ori când scrisesem „urât” o compunere. Sigur, ea a tot repetat această acțiune cu mine, e clar că am uitat pentru că mă durea ce îmi făcea. Mă anula prin această cerință, care era un ordin, efectiv. Îți dai sema că nici astăzi nu scriu senzațional de frumos, caligrafic sau cum ar fi vrut mama, dar pentru că am repetat de cel puțin 3 ori acțiunea de a scrie rânduri și rânduri, care nu păreau „perfecte”, a creat un sistem de mereu pot și mai bine în interiorul meu. Paradoxal, să lucrezi într-o industrie ca cea a comunicării, în care poți schimba oricum și oricând până iese „bine” e cumva un mod familiar de a tot fi perfecționistă.
Ei bine, după niște validări, după ce trec ani, după ce te implici în diverse, perfecționismul dispare. Nu știu cum, dar treptat te valorifici. Deci, nu mai există o mama care să rupă foaie după foaie de 3 sau 4 ori, ani de zile, pare că te liniștești și faci o singură dată și bine. A nu se înțelege că fac o dramă din asta, e doar o realitate a universului meu interior. Procesele de schimbare durează, sunt grele, dar vezi că ești altfel după multe încercări de a tot scrie și rescrie ca om. Partea bune este că îți iese la standard și peste dacă ești relaxat.
Partea ce mai tare este că pot scrie lejer și sincer, caligrafic și din suflet o scrisoare de oricare ar fi ea 🙂
Cu bine,
M.
