Micul Prinț și inima care nu uită să vadă
Aseară am fost cu prietena mea la Micul Prinț. Am fost mulți oameni cu cu ochii umezi, sufletul cald și o întrebare în minte: când am uitat cum e să fim copii?
Într-o lume în care ne grăbim să devenim adulți, uităm de vulpi care vor să fie îmblânzite, de trandafiri unici între mii de flori și de adevărul simplu că „esențialul e invizibil pentru ochi”. Și totuși, acolo, în sală, printre zâmbete și momente de liniște, am simțit că ceva se deschide înapoi în mine. Micul Prinț nu e pentru copii. E pentru copilul din noi. Micul Prinț e cartea mea favorită. E preferată pentru că am în mine partea aceea care încă visează, care se uită la stele și le numără.
Mi-am reamintit:
- Că a iubi înseamnă să devii responsabil pentru celălalt
- Că uneori fugim în cariere, cifre și obiective… ca să nu stăm de vorbă cu singurătatea noastră
- Că prietenia adevărată e un fel de a fi împreună, în liniște, fără mască
Aseară, am fost cu prietena mea la Micul Prinț și, fără să știm, ne-am dus amândouă să ne întâlnim cu o parte din noi pe care o pierdusem pe drum. Și am regăsit-o.
Nu vezi bine decât cu inima.
Esențialul este invizibil pentru ochi,
M.
