Fericirea mea simplă

Ieri a fost ziua bunicii mele și, fără să vreau, m-am întors la „atlasul fericirii mele”.

Nu știu dacă pot defini exact fericirea, dar știu sigur cum arată. Pentru mine, a început într-un sat din județul Bacău, între 8 luni și 4 ani. O casă mare, o curte plină de animale, oameni care veneau și plecau, miros de mâncare gătită de bunica și bunicul meu, omul care transforma orice în ceva valoros, era croitor și pasionat de orice implica natura.

Mergeam peste tot cu el: la câmp, la animale, la oameni prin sat. Avea răbdare infinită chiar și când eu, la 3 ani, voiam să-mi aleg singură hainele, în timp ce oamenii îl așteptau. Și nimeni nu mă certa. Nici măcar când mergeam la înmormântări cu ruj roșu, pus dintr-un tub verde, de care eram fascinată și era waterproof.

Acolo era fericirea mea. Simplă, liberă, vie

Apoi, la 4 ani, totul s-a schimbat. Am plecat la o grădiniță „mai bună”, într-un oraș. Cu program, reguli, somn la prânz, limbi străine și balet. Mdaa… un loc în care nu m-am regăsit deloc.
M-am îmbolnăvit la câteva zile după ce am plecat de la bunici. Oficial, o răceală. În realitate, îmi era așa dor de tot ce aveam acolo.

Am stat în spital, într-un pat rece, cu injecții dureroase și fără să pot explica nimănui că mie nu-mi lipsea tratamentul. Îmi lipsea viața mea de acolo.
Când am ajuns înapoi la bunici, mi-am revenit instant.

În „Atlasul fericirii” există un cuvânt din Brazilia: saudade. Dorul acela profund după ceva ce știi că nu se va mai întoarce exact la fel.
Cred că fiecare dintre noi are un astfel de loc sau astfel de persoane ca bunicii mei.

Și poate că ne dăm seama unde am fost cu adevărat fericiți abia atunci când suntem departe de acel loc sau de acei oameni. Bunicul nu mai e, a murit în martie acum mulți ani și bunica e splendidă, o iubesc enorm, doar pe ea o mai am dintre toți bunicii.

Am aflat ce e fericirea când am întâlnit (ne)fericirea.

M. 🍀

Ps. Bunica mea doarme și acum cu o pătură mică de când eram bebeluș 🙂 și se fac aprox 33 de ani de atunci